Iata si povestea sufletului Dunarii si a fiicei lui…
Uneori mi-e teama… sa nu uit. Sa nu uit ochii aceia pe care as fi vrut sa ii am ca sa ii port cu mine pentru totdeauna si ca sa ii duc mai departe si sa isi aduca si altii aminte de un om pe care nu l-au cunoscut… decat din povesti. Avea ochii verzi, ziceam eu, dar sora mea zicea ca sunt albastri. Atunci am hotarat, in inima mea, sa fie… ochii Dunarii. Putin tulburi, insa stralucitori, cam acea culoare a Dunarii la apus, cand soarele ii deschide nuantele si o lumineaza.
Tata… pentru ceilalti, Dan sau Dane (nu am inteles niciodata de ce ii spuneau asa, la imperativ, gen “Ce mai stii de Dane?” dar asa se semna el pe cd-uri ca sa stie ca sunt ale lui)
Nu vreau sa imi amintesc de lucrurile rele. De Craciunul acela cand ai mei s-au certat asa rau, de serile cand ma duceam sa ii opresc din urlete, de influenta mamei lui asupra casniciei parintilor mei, de cat de fraier a fost sa se lase manipulat de ea… de cat de mult l-a distrus si cat de putin vreau sa o vad in ochi. Daca nu ar fi fost ea, eu as fi avut o familie acum. Si un tata viu, care ar fi mancat toata viata sanatos, si nu totul prajit, numai grasime, si in ciorba ulei ca sa fie “stelute” in farfurie. Am crezut ca o urasc pe acea femeie, insa nu stiu sa urasc. Tata mi-a spus candva ca eu nu pot sa urasc. Nu sunt facuta decat pentru lucrurile frumoase. De ce sa nu le fac lor loc in viata mea, si sa tin locul ocupat cu rautati?
In primul rand, tata Este un artist. Tin minte ca imi povestea cum facea bani in liceu ca facea sepci, bijuterii, si apoi, tin minte chiar si atelierul de la noi din beci sau din podul casei lui parintesti unde facea bijurerii si scule de pescuit. Tin minte cate tablouri picta, insa rar l-am vazut pictand. Am acum unele tablouri facute de el. Mona Lisa este nimic pe langa ce vad eu in tablourile alea. Pe mine m-a invatat sa desenez cu carbune si creioane de grafica. Faceam portrete, natura statica … si icoane pe sticla, cu acuarela. Faceam lumanari si dupa Paste, scriam lucruri frumoase pe cateva oua, cu acid, si le colectionam.
A si dus o viata de artist. Nu a muncit dintotdeauna… facea lucrurile astea marunte sic and avea noroc, lua niste banuti pe ele. Mama era cea care lucra mereu, avea chiar 3 locuri de munca… (niciodata nu am inteles forta mamei mele, ce poate acest Om sa faca din doua maini, in fiecare zi mi se pare ca daca Dumnezeu putea pune tot harul si harnicia in mainile unui Om,acela e mama mea).
Pasiunea lui cea mai mare a fost pescuitul. Obisnuia sa plece cate 3-4 luni pe an, sau mai mult, la Dunare. A avut si un magazin cu unelte de pescuit si vanatoare, pe care l-a inchis dupa cativa ani de functionare, pentru ca i-a fost jefuit si nu a mai avut bani sa plateasca daunele.
Dupa ce mama si tata au divortat cand eu aveam 9 ani, am continuat sa fim o familie vreo 3 ani de zile. Weekendurile le petreceam impreuna, sarbatorile…
Insa la un moment dat, s-a hotarat sa plece la Dunare. A inceput prin a merge mai rar, a tot dus cate un container, apoi doua, apoi a inceput sa construiasca o casa… si pana la urma s-a dovedit a fi o casa superba, intr-un sat cu inca vreo 5-6 case, cu gradina de legume, flori, gainuse, catel, pisoi, care s-a numit si pensiune, insa nu a prea avut clienti. Mai mult veneau “prieteni” si lui ii era jena sa le ceara bani, si mancau la el, dormeau, foloseau unditele, momeala, barcile, masina…
Mergeam in fiecare vara la Dunare si se numea Acasa. Stateam putin, cam o saptamana, insa mereu ma implora sa mai raman. Mereu gaseam scuze. Nu stiu de ce… mi-era un dor nespus de el intotdeauna, insa nu stiu ce m-a tinut sa raman, macar intr-o vara, mai mult acolo. Mi se spunea ca sunt altfel cand sunt la Dunare. Ca sunt mai veritabila, mai vesela, mai pura, topaiam peste tot desculta, cantam, alergam, mergeam cu barca, pescuiam, pictam, eram… fiica Dunarii. Radeam toata ziua. Cunosteam libertatea absoluta, natura in toata splendoarea ei. Tata m-a invatat sa ma indragostesc de fiecare apus si sa il fugaresc pana cand il vad in toata minunatia lui. Purtam discutii metaforice si psihologice, si fara prea multe cuvinte. Eram foarte asemanatori, si ne intelegeam reciproc perfect. Acum mi se reclama uneori ca sunt prea impulsiva ca si el, sau delasatoare. Dar eu stiu ca impulsivitatea este spontaneitate si delasarea este un semn ca exista ceva mai bun de facut, un loc in care trebuie sa ajung mai repede, ca sa iau parte la o experienta numai a mea.
Cand nu ne vedeam, ne scriam scrisori. Ii trimiteam poze pe care le punea pe un tablou de carton, laolalta cu altele, adunate in timp. Ii faceam cd-uri cu muzica mea preferata si cu filmele care imi placeau. Imi trimitea frunze si flori uscate. Imi descria schimbarile naturii. Imi aducea poze, iarna, cand venea pentru cateva saptamani acasa. Poza totul, ca sa le vad, ca si cum as fi fost acolo.
In 2007 am fost ultima oara cu prietenele mele la Dunare, Acasa. Am facut filmari cum toastam paharul de Lacrima Lui Ovidiu (tata m-a invatat cum sa beau vin ca o adevarata doamna, gusturile, culorile, mirosurile…), cum plecam cu barca la o baie pe Dunare in jos, gradina noastra… habar nu aveam ca o sa ma uit la imaginile alea de o mie de ori si ca o sa fie singurul loc in care tata o sa fie viu, o sa il aud vorbind, gesticuland, privind… E viu insa si la mine in inima. Ii port sufletul in inima mea peste tot. E acolo, acum da la peste. Cred ca a prins ceva! O sa am grija sa ii duc alta momeala putin mai tarziu…
Se simtea rau atunci. Slabise. Dar credea ca e ceva digestiv. Il observam oboist pentru ca nu putea dormi noaptea, si tusea mereu. Cand noi am plecat, a venit inca 3 saptamani un “prieten”de-al lui, un doctor (halal doctor) care si-a vazut de concediu desi tata se simtea din ce in ce mai rau. Cand a ajuns acasa a facut analizele, mama s-a dus cu el peste tot, desi ani de zile nu si-au vorbit decat elementar, la telefon, o data la cateva luni doar. A stat cu el in spitale, a mers la el in fiecare zi acasa, i-a cumparat mancare, medicamente, haine. Mama mea e un Erou.
A inceput de la plamani, ori de la ficat. Nu se stie. Nu il vazusem pe tata niciodata bolnav, mereu era sanatos tun, nici macar nu prea racea. A fost un cancer urat. 24 de tumori pe plamani si 15 pe ficat. A facut chimioterapie si i-a cazut tot parul. Toata viata il stiam pe tata cu barba si mustata, iar cand i-a cazut, era ca un bebelus, ii spuneam asta mereu, ca intinereste!insa ma durea ca nu mai era el, si mi se rupea inima in mii de bucati de fiecare data.
Durerea ma facea egoista. Blestemate sa fie zilele acelea in care eram atat de imatura si ma gandeam doar la mine! Pentru ca sufeream cand il vedeam atat de indurerat, neputandu-se misca din pat, sau manca, evitam sa ma duc sa il vizitez in fiecare zi. Statea la mama lui. Mama mi-a tot spus sa ma duc, ca ii face bine, insa eu, fugeam.
Nu am sa uit niciodata privirea lui cand ma vedea intrand pe usa. Stiti cum sunt oamenii cu cancer? Pierduti, devastate, rupti de boala, spintecati, ca niste sclavi din antichitate, care sunt biciuiti ca nu au dus o roaba de pamant la timp… ca un Isus, cu coroana de spini, crucificat si plin de durere. Si asa cum Isus ii iubea pe toti care ii faceau rau, asa ma privea tata in durerea lui. Ma simt ca o jigodie uneori cand ma gandesc ca nu ma duceam pentru ca eram in clasa a 12-a si ziceam ca am de invatat. Aveam, sigur, insa 10minute, puteam sa ma duc, si mai si treceam pe langa scara blocului in drum spre casa. Fiinta fara suflet, mi se va intoarce roata! Fir-ar sa fie… Puteam sa il influentez positive, puteam sa stau cu el sa ii spun lucruri frumoase, puteam sa ii dau un motiv sa lupte, puteam sa ii dau incredere, si eu? Am fugit ca o jivina din padure.
Se lumina tot cand ma vedea. Deschidea bratele sau intindea mana dupa mine, ca sa o pupe, ca sa o stranga in mana lui, si ma privea in ochi, spunandu-mi tot. Toata durerea si toata bucuria ca sunt acolo. Of tata, ce proasta am fost, oare m-ai iertat tu atunci? Caci eu nu stiu daca voi reusi vreodata. Simt si acum caldura din bratele lui. Nu stiu alta caldura ca aceea. Era Tata. Tati. Taticutule. Mi-e dor…
Mama lui nu ne lasa o clipa sa stam de vorba singuri. Statea acolo si chiar daca voiam sa ii spunem subtil ca avem de vorbit, nu pleca. Nici pe parintii mei nu i-a lasat singuri sa vorbeasca. Niciodata nu i-a lasat sa fie fericiti. Credea ca fiul ei e doar al ei si nici o femeie nu il merita. Doar ea. Cand ea pleca sa plateasca facturi, tata o suna pe furis pe mama sa vina repede sa stea de vorba 10 minute, cat nu e “baba”.
Parintii mei au hotarat sa se impace cand tata se face bine. Si-au spus toate lucrurile, si tata si-a cerut iertare. S-au iubit tot timpul. Tin minte cat de singur era tata in Delta si cat de fragil devenea cand vorbeam de mama. Era o durere si o vinovatie in vocea lui, cat pentru toata omenirea. Stia ca o ranise de multe ori si gresise, insa a fost unul din oamenii care credea ca “prea tarziu” exista.
Urasc doctorii din Romania, cei de la ora actuala. Si asta pentru ca a existat o doctorita care sa spuna la un moment dat ca tata nu mai are nici o tumora. Vazuse ea pe radiografii. Stiti ce a fost asta? A fost ca si cum totul a renascut. Toate sperantele, tot cantecul in noi a revenit, puterea de munca, de viata! Am sarbatorit, i-am facut lui tata un cadou impreuna cu prietena mea cea mai buna pe care el o considera “nepoata lui”, eram cei mai fericiti oameni de pe pamant.
Din nou, “prietenul” lui, doctorul,apare in peisaj si strica tot. Ii aduce branza Rochfort, din aceea cu mucegai nobil. Si tata mananca. Peste tumorile de pe ficat. Peste tumorile de pe plamani. Peste tumorile de pe pancreas, stomac, splina. A facut icter mecanic si a fost internat in spital. Nu i-a spus nimeni ca de fapt cancerul se extisese pana in colon, in tot abdomenul,peste si IN toate organelle, incepand din zona gatului. Nu se mai vedea nimic la radiografie pentru ca tumora dinauntrul organelor impiedica acest lucru,iar cele de deasupra nu se vedeau. Am aflat asta cand l-au deschis la operatie, ca sa resolve o problema aparuta intre timp (trebuiau sa desfunde canalul coledoc).
Nu a mai tinut mult. O zi si un pic. Tumora, in contact cu oxigenul, e fatala. Doctorii au ramas muti. Toti stiam ca nu mai e nimic si acum era peste tot si in tot. A avut niste dureri ingrozitoare dupa operatie. I-au dat de 24 de ori mai multa morfina decat atat cat se administreaza in mod normal. Nu aveam voie sa intru la reanimare. Stateam pe hol si plangeam In hohote. Faceam crize de isterie. Primeam calmante de la doctori.
Am fost ultima persoana cu care a …vorbit. Intr-un final am intrat cu mama la reanimare. Era incovoiat, covrig, rasufla greu si gemea de durere. Era plin de perfuzii, de cabluri, de ochi plansi si indurerati. In dimineata aceea fusesem la el dupa operatie ca sa ii spun ca il iubesc si ca o sa fie bine…era treaz dar avea ochii inchisi si nu se putea misca, insa m-a “pupat” in aer…cum se obisnuieste cand esti la distanta de cineva; era un obicei de-al lui sa ne “pupe” asa, din cand in cand, de dragi ce ii eram. Dar in seara aia cand m-a vazut la reanimare, s-a uitat cu groaza la mine, si cand si-a dat seama cine sunt, mi-a zis “Iesi afara.” Si au fost ultimele lui cuvinte, caci in dimineata urmatoare a murit in bratele maica-sii, cu preotul la marginea patului.
Inmormantarea a fost… am fost in Iad in ziua aia. Am avut cosmaruri de la ziua aia. Am avut halucinatii de la ziua aia. Am urlat in ziua aia si dupa ziua aia. Urlu in mine in fiecare zi, cand imi trece in fata ochilor imaginea lui in sicriu, din ziua aia. Ma urmareste ziua aia.
Dupa, eu am dat Bac-ul si l-am luat cu note mari.
Am fost silita, la 3 zile dupa inmormantare, sa vand casa din delta “ca doar nu te duci tu sa stai acolo,si se prabuseste”, de catre mama lui si fratele lui. Mi-a cerut (fratele) sa ii dau lui masina pentru ca nu are bani. Nici pana in ziua de azi nu s-au facut acte pt ca a vandut masina aia. L-au pierdut pe cumparator. Actele casei din Delta nu exista. Tata nu avea acte pt teren, si nimeni care si-a construit pe acolo. Drept urmare am primit o oferta de doi lei pentru casa, si am fost instiintata ulterior ca s-a vandut (prin fratele lui tata)cu un pret mai mare. Pai, comision pentru cei care…”Se respecta”. Alti “prieteni” au luat barci si le-au donat, fara ca eu sa stiu. Impozitele, cine le plateste acum? Urmeaza zilele astea sa ma apuc de facut acte de donatie pentru lucrurile care nu mai sunt, pentru ca mi-au fost luate.
De furie si din ambitie, am dat la Facultatea de Drept, ca sa invat sa ma apar si ca sa nu mai fiu inselata niciodata. Si am intrat la buget (fara taxa).
Ma doare fiecare vizita la notar, la registrul comertului, la orice persoana din familia lui. Ma doare minciuna lor si fatarnicia, si curajul pe care il au acum sa ma priveasca inocenti in ochi. Nu m-a intrebat nimeni daca sunt bine, daca ma descurc. Da-o dracului, i-am luat banii, noi sa fim sanatosi.
A trebuit sa ma duc la Dunare asta primavara ca sa fac rost de niste acte de la primarie. Chilia-Veche. Daca va uitati pe o harta vedeti in ce catun ne-am dus. Noroc cu prietenul meu care a fost alaturi de mine si am mers impreuna. Am vazut si casa lui tata. Era acolo omul care o cumparase. Ne cunosteam, si oricumil stiusem si dinainte, fusese la tata cu familia lui tocmai cand eu eram acolo. Un client. Ne-a tratat mai mult decat niste straini. Nu ne-a dat de mancare, nu ne-a dat o apa cand am plecat, nu ne-a dat voie sa dormim acolo. Am dormit la un vecin cu suflet mare, cu care tata s-a ajutat mult. I-am zambit si am lasat in curtea lui remorca lui tata si o barca. Pentru ca mereu a avut grija de casa cat tata nu era acolo, a hranit animalele, a udat pamantul, si l-a ajutat in fiecare zi la tot.
Casa era la fel. Nu schimbasera nimic, decat in baie. Nu m-a lasat sa iau mai nimic, insa, si durerea ma lasa fara aer. Ce am cautat nu am gasit pentru ca el se facea ca nu stie nimic despre lucruri. Am luat din casa lui tata 2 undite si 5 cani.
La vara o sa ma duc cu prietenul meu si alti prieteni la un “Sat de vacanta” de acolo, de langa casa lui. Vreau sa mai aduc lucruri acasa. Macar tablourile.
Imi e teama…sa nu uit. Vreau sa scriu o carte despre el. Nu ca sa o public, ci ca sa stie si copiii mei cine a fost bunicul lor. Se va numi “Recviem pentru ochii Dunarii”
