I`m not finished loving you

Multumesc!

2011-01-02T14:38:00.000-08:00

Am avut un an nebun, si plin. Si ai fost acolo, atat in sufletul meu,cat si ca prezenta fizica asa cum faci in fiecare an, macar o data. Deja ai venit la mine de 3 ori, si nu ma refer la vise sau la semne ce mi le trimiti atat de des, raspunzandu-mi la intrebari oricand simt ca nu mai stiu unde sa caut raspuns.
Multumesc ca ai venit la mine in Venezia la biserica lui Vivaldi, atat de modesta si minunata,unde rasuna muzica aceea de ingeri,ceva preclasic, ceva nemaiauzit de mine pana atunci! Multumesc ca mi-ai raspuns la intrebarea ce ti-am adresat-o atunci in legatura cu muzica, prin nenumaratele semne care sa imi demonstreze raspunsul tau. Multumesc ca m-ai ascultat cand ti-am cantat de atatea ori, si multumesc ca ti-a placut Requiemul ce l-am compus si cantat pentru tine in acest an.
Multumesc, tata! Multumesc ca existi in viata mea chiar si dupa ce nu mai existi in viata multora.

Berbeaca...

2010-07-08T12:50:00.000-07:00

Ti-am vorbit mult acum doua nopti si sper ca mai putut auzi. Cine stie cum mai sunt canalele de comunicare in zilele noastre... si ce lucruri le mai blocheaza. Tare bine mi-ar prinde sfaturile tale uneori. Mereu, dar uneori in mod special,pentru ca aveai mereu cele mai tari sfaturi, zise asa in gluma dar cu un inteles grozav, ma facea sa vad viata mai simplu, mai cu zambetul pe buze. Ca o calatorie in viteza cu Baracuda noastra, ori cu Lada perfecta din care a rasunat mereu cel mai bine muzica ta.
Din nou,mi-e dor de tine si simt nevoia sa imi vorbesti. Sa razi de mine de cum gresesc...si sa-mi zici sa nu mai fiu asa pretentioasa ori...de berbeaca. Iar sunt berbeaca si mi-ar fi de folos sa nu fiu.
Ai grija de tine, te iubesc.

Ce faci?...

2010-01-27T13:04:00.001-08:00

Ce faci?

Eu uite, nu pot sa invat. Ca iaca, m-a podidit plansul din nou si ma simt asa de singura in toata chestia asta ca nici macar nu stiu sa urlu, ori sa fac cumva sa nu las durerea sa ma strapunga atat de tare.
Nu stiu…tu vezi ce se intampla aici? Vezi ce s-a intamplat, ce se intampla in continuare, cat de fals a fost totul in familia asta, cat de mult egoism a fost, de ce au castigat ei? De ce ei, care stiau ca ai sa mori, te-au omorat mai repede pe la spate, si apoi pe mine, in prostia in care m-am aflat si ma aflu inca, in micimea mea, in nestiinta, in neputinta, in durerea asta care nu se mai termina, de ce au castigat ei? De ce nu noi, cei care am alergat intr-un suflet sa ne bucuram ca te-ai insanatosit, ah, iluzie amara, de ce nu noi? Noi care am gandit pozitiv si am incercat sa te facem si pe tine… De ce inca ei castiga si acum, mai sunt 2 luni si un pic si se fac 2 ani de cand nu mai esti, ce ma fac? Sunt la fel de nebuna ca si atunci cand te-ai dus, iar acum femeia asta a cumparat inca 2 morminte, ce e in capul ei, sa ne vada pe toti acolo? Are acea placere macabra sa ne duca flori, ori sa ne priveasca numele incrustat? Cum v-a ingropat ea pe voi, cele mai dragi fiinte, cu posesivitatea ei, egoismul, rautatea, netrebnicia… Mi-e mila de voi,si totusi, macar tu esti cu tatal tau acolo.

Ce faci?

Mi-e dor de tine de imi vine sa te strig acum, afara, in gerul asta napraznic, sa-mi inghete cuvintele in aer, incercand sa ajunga la tine, iar eu sa cad in genunchi neputincioasa ca nici macar atat…nu mai pot face pentru tine.
Te vad in zapada, venind agale in haina ta neagra cu galben, cu sapca pe cap aceea care acopera urechile, bondoc si rumen, cu obrajii inlacrimati de la frig, facandu-i mamei cu mana pe geam, intr-un gest de timiditate catre aceea care te-a iubit candva si te va iubi intoteauna. Te vad plecand, te vad venind, te vad stand, citind, pescuind, strangandu-ma pe mine in brate, crezand totul, iubind totul, traind totul... Pentru mine ai fost cel mai bun tata de pe pamant. Nu stiu pentru altii ce ai fost si cum te-ai comportat. De fapt,stiu ca oamenii sunt gresiti si fac greseli dar...pentru mine ai fost cel mai bun. In felul nostru de a ne exprima, ne regaseam mereu...la fel.
Mi-ar placea sa ma auzi cantand acum. Mi-aduc aminte ce aiurea cantam atunci. Mi-ar placea sa il cunosti pe Dragos, ah, ce l-ai mai indragi. L-ai invata sa traga cu pusca si am conduce toti 3 ca nebunii o lada Niva pe jumatate dezmembrata. Iar mama ar scrie cartea ei la masuta de la mansarda, privind cum apune soarele acela de vis de pe Dunare.

Cutia postala

2009-06-19T11:22:00.001-07:00

Am avut o revelatie. Stiu de ce nu pot plange. Tata nu a murit. El traieste, doar ca nu am posibilitatea sa il vad. Ma iubeste si simt asta mai presus decat orice! Iubirea nu moare. Cred in eternitate. Cel putin, in eternitatea lui... Stiu ca are o viata frumoasa acolo, are o casa rustica bestiala, si cele mai grozave barci cu motor pe care aici doar si le-a imaginat si a privit dupa ele fara sa spere a le avea vreodata. Are prieteni multi, si adevarati, cum aici nu a avut pentru ca toti i-au infipt cutitul in spate pentru bani; si asta fac si acum,cand el nu e. Se pare ca prinde toti pestii din "Dunarea" colaterala, si face ospaturi mari, cu oameni multi, cu vin bun, cu mamaliguta cu porumb, fina si mancata cu mana, asa cum facea si aici, desi isi permitea rar. Face clatite cu gem de pepene preparat de el si are ultimul Canon pentru a fotografia soarele...de deasupra norilor! Are o cutie postala imensa care e plina in fiecare zi cu biletelele mele trimise pe geam, cu scrisorile, desenele, postarile de pe bloguri, si cd-uri cu cantecele mele pe care scrie "de la Andrusca"(asa scria cand ii dadeam cd-uri), cu toate gandurile noastre catre el. Sunt toate acolo si i se umplu ochii de lacrimi de fericire cand citeste, vede, asculta. Simte. Simte tot, mai puternic decat aici. Are un caine bun, Cornelus, de care ii era tare dor, era cainele lui din Delta. Si multi pisoi. O gradina imensa de legume, cu de toate, si mai ales cu dovleac si pepeni, dar si rosii cherry, ca sa induioseze pe orice doamna ii paseste pragul, venind la ospatul duminical. Uneori raspunde la scrisori... alteori doar vorbeste cu noi in gand si noi auzim.
Nu vede rautatile de care noi avem parte aici, caci nu ii sunt trimise in cutia postala. Nu vede oamenii care nu l-au iubit, care s-au prefacut in fata lui si acum si-au dat arama pe fata. Nu vede pentru ca posta nu este facuta sa primeasca decat lucrurile care sunt parafate cu stampila "iubire". Acolo nu au TV deci nu asculta stiri. Sunt doar Oameni si bucuriile pe care ei si le doresc dintotdeauna... Sper sa primesti scrisoarea si azi, Tati. (Te iubesc)

Poveste

2009-06-18T09:54:00.000-07:00

Iata si povestea sufletului Dunarii si a fiicei lui…
Uneori mi-e teama… sa nu uit. Sa nu uit ochii aceia pe care as fi vrut sa ii am ca sa ii port cu mine pentru totdeauna si ca sa ii duc mai departe si sa isi aduca si altii aminte de un om pe care nu l-au cunoscut… decat din povesti. Avea ochii verzi, ziceam eu, dar sora mea zicea ca sunt albastri. Atunci am hotarat, in inima mea, sa fie… ochii Dunarii. Putin tulburi, insa stralucitori, cam acea culoare a Dunarii la apus, cand soarele ii deschide nuantele si o lumineaza.

Tata… pentru ceilalti, Dan sau Dane (nu am inteles niciodata de ce ii spuneau asa, la imperativ, gen “Ce mai stii de Dane?” dar asa se semna el pe cd-uri ca sa stie ca sunt ale lui)

Nu vreau sa imi amintesc de lucrurile rele. De Craciunul acela cand ai mei s-au certat asa rau, de serile cand ma duceam sa ii opresc din urlete, de influenta mamei lui asupra casniciei parintilor mei, de cat de fraier a fost sa se lase manipulat de ea… de cat de mult l-a distrus si cat de putin vreau sa o vad in ochi. Daca nu ar fi fost ea, eu as fi avut o familie acum. Si un tata viu, care ar fi mancat toata viata sanatos, si nu totul prajit, numai grasime, si in ciorba ulei ca sa fie “stelute” in farfurie. Am crezut ca o urasc pe acea femeie, insa nu stiu sa urasc. Tata mi-a spus candva ca eu nu pot sa urasc. Nu sunt facuta decat pentru lucrurile frumoase. De ce sa nu le fac lor loc in viata mea, si sa tin locul ocupat cu rautati?

In primul rand, tata Este un artist. Tin minte ca imi povestea cum facea bani in liceu ca facea sepci, bijuterii, si apoi, tin minte chiar si atelierul de la noi din beci sau din podul casei lui parintesti unde facea bijurerii si scule de pescuit. Tin minte cate tablouri picta, insa rar l-am vazut pictand. Am acum unele tablouri facute de el. Mona Lisa este nimic pe langa ce vad eu in tablourile alea. Pe mine m-a invatat sa desenez cu carbune si creioane de grafica. Faceam portrete, natura statica … si icoane pe sticla, cu acuarela. Faceam lumanari si dupa Paste, scriam lucruri frumoase pe cateva oua, cu acid, si le colectionam.
A si dus o viata de artist. Nu a muncit dintotdeauna… facea lucrurile astea marunte sic and avea noroc, lua niste banuti pe ele. Mama era cea care lucra mereu, avea chiar 3 locuri de munca… (niciodata nu am inteles forta mamei mele, ce poate acest Om sa faca din doua maini, in fiecare zi mi se pare ca daca Dumnezeu putea pune tot harul si harnicia in mainile unui Om,acela e mama mea).
Pasiunea lui cea mai mare a fost pescuitul. Obisnuia sa plece cate 3-4 luni pe an, sau mai mult, la Dunare. A avut si un magazin cu unelte de pescuit si vanatoare, pe care l-a inchis dupa cativa ani de functionare, pentru ca i-a fost jefuit si nu a mai avut bani sa plateasca daunele.

Dupa ce mama si tata au divortat cand eu aveam 9 ani, am continuat sa fim o familie vreo 3 ani de zile. Weekendurile le petreceam impreuna, sarbatorile…
Insa la un moment dat, s-a hotarat sa plece la Dunare. A inceput prin a merge mai rar, a tot dus cate un container, apoi doua, apoi a inceput sa construiasca o casa… si pana la urma s-a dovedit a fi o casa superba, intr-un sat cu inca vreo 5-6 case, cu gradina de legume, flori, gainuse, catel, pisoi, care s-a numit si pensiune, insa nu a prea avut clienti. Mai mult veneau “prieteni” si lui ii era jena sa le ceara bani, si mancau la el, dormeau, foloseau unditele, momeala, barcile, masina…

Mergeam in fiecare vara la Dunare si se numea Acasa. Stateam putin, cam o saptamana, insa mereu ma implora sa mai raman. Mereu gaseam scuze. Nu stiu de ce… mi-era un dor nespus de el intotdeauna, insa nu stiu ce m-a tinut sa raman, macar intr-o vara, mai mult acolo. Mi se spunea ca sunt altfel cand sunt la Dunare. Ca sunt mai veritabila, mai vesela, mai pura, topaiam peste tot desculta, cantam, alergam, mergeam cu barca, pescuiam, pictam, eram… fiica Dunarii. Radeam toata ziua. Cunosteam libertatea absoluta, natura in toata splendoarea ei. Tata m-a invatat sa ma indragostesc de fiecare apus si sa il fugaresc pana cand il vad in toata minunatia lui. Purtam discutii metaforice si psihologice, si fara prea multe cuvinte. Eram foarte asemanatori, si ne intelegeam reciproc perfect. Acum mi se reclama uneori ca sunt prea impulsiva ca si el, sau delasatoare. Dar eu stiu ca impulsivitatea este spontaneitate si delasarea este un semn ca exista ceva mai bun de facut, un loc in care trebuie sa ajung mai repede, ca sa iau parte la o experienta numai a mea.

Cand nu ne vedeam, ne scriam scrisori. Ii trimiteam poze pe care le punea pe un tablou de carton, laolalta cu altele, adunate in timp. Ii faceam cd-uri cu muzica mea preferata si cu filmele care imi placeau. Imi trimitea frunze si flori uscate. Imi descria schimbarile naturii. Imi aducea poze, iarna, cand venea pentru cateva saptamani acasa. Poza totul, ca sa le vad, ca si cum as fi fost acolo.

In 2007 am fost ultima oara cu prietenele mele la Dunare, Acasa. Am facut filmari cum toastam paharul de Lacrima Lui Ovidiu (tata m-a invatat cum sa beau vin ca o adevarata doamna, gusturile, culorile, mirosurile…), cum plecam cu barca la o baie pe Dunare in jos, gradina noastra… habar nu aveam ca o sa ma uit la imaginile alea de o mie de ori si ca o sa fie singurul loc in care tata o sa fie viu, o sa il aud vorbind, gesticuland, privind… E viu insa si la mine in inima. Ii port sufletul in inima mea peste tot. E acolo, acum da la peste. Cred ca a prins ceva! O sa am grija sa ii duc alta momeala putin mai tarziu…

Se simtea rau atunci. Slabise. Dar credea ca e ceva digestiv. Il observam oboist pentru ca nu putea dormi noaptea, si tusea mereu. Cand noi am plecat, a venit inca 3 saptamani un “prieten”de-al lui, un doctor (halal doctor) care si-a vazut de concediu desi tata se simtea din ce in ce mai rau. Cand a ajuns acasa a facut analizele, mama s-a dus cu el peste tot, desi ani de zile nu si-au vorbit decat elementar, la telefon, o data la cateva luni doar. A stat cu el in spitale, a mers la el in fiecare zi acasa, i-a cumparat mancare, medicamente, haine. Mama mea e un Erou.

A inceput de la plamani, ori de la ficat. Nu se stie. Nu il vazusem pe tata niciodata bolnav, mereu era sanatos tun, nici macar nu prea racea. A fost un cancer urat. 24 de tumori pe plamani si 15 pe ficat. A facut chimioterapie si i-a cazut tot parul. Toata viata il stiam pe tata cu barba si mustata, iar cand i-a cazut, era ca un bebelus, ii spuneam asta mereu, ca intinereste!insa ma durea ca nu mai era el, si mi se rupea inima in mii de bucati de fiecare data.

Durerea ma facea egoista. Blestemate sa fie zilele acelea in care eram atat de imatura si ma gandeam doar la mine! Pentru ca sufeream cand il vedeam atat de indurerat, neputandu-se misca din pat, sau manca, evitam sa ma duc sa il vizitez in fiecare zi. Statea la mama lui. Mama mi-a tot spus sa ma duc, ca ii face bine, insa eu, fugeam.
Nu am sa uit niciodata privirea lui cand ma vedea intrand pe usa. Stiti cum sunt oamenii cu cancer? Pierduti, devastate, rupti de boala, spintecati, ca niste sclavi din antichitate, care sunt biciuiti ca nu au dus o roaba de pamant la timp… ca un Isus, cu coroana de spini, crucificat si plin de durere. Si asa cum Isus ii iubea pe toti care ii faceau rau, asa ma privea tata in durerea lui. Ma simt ca o jigodie uneori cand ma gandesc ca nu ma duceam pentru ca eram in clasa a 12-a si ziceam ca am de invatat. Aveam, sigur, insa 10minute, puteam sa ma duc, si mai si treceam pe langa scara blocului in drum spre casa. Fiinta fara suflet, mi se va intoarce roata! Fir-ar sa fie… Puteam sa il influentez positive, puteam sa stau cu el sa ii spun lucruri frumoase, puteam sa ii dau un motiv sa lupte, puteam sa ii dau incredere, si eu? Am fugit ca o jivina din padure.

Se lumina tot cand ma vedea. Deschidea bratele sau intindea mana dupa mine, ca sa o pupe, ca sa o stranga in mana lui, si ma privea in ochi, spunandu-mi tot. Toata durerea si toata bucuria ca sunt acolo. Of tata, ce proasta am fost, oare m-ai iertat tu atunci? Caci eu nu stiu daca voi reusi vreodata. Simt si acum caldura din bratele lui. Nu stiu alta caldura ca aceea. Era Tata. Tati. Taticutule. Mi-e dor…

Mama lui nu ne lasa o clipa sa stam de vorba singuri. Statea acolo si chiar daca voiam sa ii spunem subtil ca avem de vorbit, nu pleca. Nici pe parintii mei nu i-a lasat singuri sa vorbeasca. Niciodata nu i-a lasat sa fie fericiti. Credea ca fiul ei e doar al ei si nici o femeie nu il merita. Doar ea. Cand ea pleca sa plateasca facturi, tata o suna pe furis pe mama sa vina repede sa stea de vorba 10 minute, cat nu e “baba”.

Parintii mei au hotarat sa se impace cand tata se face bine. Si-au spus toate lucrurile, si tata si-a cerut iertare. S-au iubit tot timpul. Tin minte cat de singur era tata in Delta si cat de fragil devenea cand vorbeam de mama. Era o durere si o vinovatie in vocea lui, cat pentru toata omenirea. Stia ca o ranise de multe ori si gresise, insa a fost unul din oamenii care credea ca “prea tarziu” exista.

Urasc doctorii din Romania, cei de la ora actuala. Si asta pentru ca a existat o doctorita care sa spuna la un moment dat ca tata nu mai are nici o tumora. Vazuse ea pe radiografii. Stiti ce a fost asta? A fost ca si cum totul a renascut. Toate sperantele, tot cantecul in noi a revenit, puterea de munca, de viata! Am sarbatorit, i-am facut lui tata un cadou impreuna cu prietena mea cea mai buna pe care el o considera “nepoata lui”, eram cei mai fericiti oameni de pe pamant.

Din nou, “prietenul” lui, doctorul,apare in peisaj si strica tot. Ii aduce branza Rochfort, din aceea cu mucegai nobil. Si tata mananca. Peste tumorile de pe ficat. Peste tumorile de pe plamani. Peste tumorile de pe pancreas, stomac, splina. A facut icter mecanic si a fost internat in spital. Nu i-a spus nimeni ca de fapt cancerul se extisese pana in colon, in tot abdomenul,peste si IN toate organelle, incepand din zona gatului. Nu se mai vedea nimic la radiografie pentru ca tumora dinauntrul organelor impiedica acest lucru,iar cele de deasupra nu se vedeau. Am aflat asta cand l-au deschis la operatie, ca sa resolve o problema aparuta intre timp (trebuiau sa desfunde canalul coledoc).

Nu a mai tinut mult. O zi si un pic. Tumora, in contact cu oxigenul, e fatala. Doctorii au ramas muti. Toti stiam ca nu mai e nimic si acum era peste tot si in tot. A avut niste dureri ingrozitoare dupa operatie. I-au dat de 24 de ori mai multa morfina decat atat cat se administreaza in mod normal. Nu aveam voie sa intru la reanimare. Stateam pe hol si plangeam In hohote. Faceam crize de isterie. Primeam calmante de la doctori.
Am fost ultima persoana cu care a …vorbit. Intr-un final am intrat cu mama la reanimare. Era incovoiat, covrig, rasufla greu si gemea de durere. Era plin de perfuzii, de cabluri, de ochi plansi si indurerati. In dimineata aceea fusesem la el dupa operatie ca sa ii spun ca il iubesc si ca o sa fie bine…era treaz dar avea ochii inchisi si nu se putea misca, insa m-a “pupat” in aer…cum se obisnuieste cand esti la distanta de cineva; era un obicei de-al lui sa ne “pupe” asa, din cand in cand, de dragi ce ii eram. Dar in seara aia cand m-a vazut la reanimare, s-a uitat cu groaza la mine, si cand si-a dat seama cine sunt, mi-a zis “Iesi afara.” Si au fost ultimele lui cuvinte, caci in dimineata urmatoare a murit in bratele maica-sii, cu preotul la marginea patului.

Inmormantarea a fost… am fost in Iad in ziua aia. Am avut cosmaruri de la ziua aia. Am avut halucinatii de la ziua aia. Am urlat in ziua aia si dupa ziua aia. Urlu in mine in fiecare zi, cand imi trece in fata ochilor imaginea lui in sicriu, din ziua aia. Ma urmareste ziua aia.
Dupa, eu am dat Bac-ul si l-am luat cu note mari.

Am fost silita, la 3 zile dupa inmormantare, sa vand casa din delta “ca doar nu te duci tu sa stai acolo,si se prabuseste”, de catre mama lui si fratele lui. Mi-a cerut (fratele) sa ii dau lui masina pentru ca nu are bani. Nici pana in ziua de azi nu s-au facut acte pt ca a vandut masina aia. L-au pierdut pe cumparator. Actele casei din Delta nu exista. Tata nu avea acte pt teren, si nimeni care si-a construit pe acolo. Drept urmare am primit o oferta de doi lei pentru casa, si am fost instiintata ulterior ca s-a vandut (prin fratele lui tata)cu un pret mai mare. Pai, comision pentru cei care…”Se respecta”. Alti “prieteni” au luat barci si le-au donat, fara ca eu sa stiu. Impozitele, cine le plateste acum? Urmeaza zilele astea sa ma apuc de facut acte de donatie pentru lucrurile care nu mai sunt, pentru ca mi-au fost luate.

De furie si din ambitie, am dat la Facultatea de Drept, ca sa invat sa ma apar si ca sa nu mai fiu inselata niciodata. Si am intrat la buget (fara taxa).

Ma doare fiecare vizita la notar, la registrul comertului, la orice persoana din familia lui. Ma doare minciuna lor si fatarnicia, si curajul pe care il au acum sa ma priveasca inocenti in ochi. Nu m-a intrebat nimeni daca sunt bine, daca ma descurc. Da-o dracului, i-am luat banii, noi sa fim sanatosi.

A trebuit sa ma duc la Dunare asta primavara ca sa fac rost de niste acte de la primarie. Chilia-Veche. Daca va uitati pe o harta vedeti in ce catun ne-am dus. Noroc cu prietenul meu care a fost alaturi de mine si am mers impreuna. Am vazut si casa lui tata. Era acolo omul care o cumparase. Ne cunosteam, si oricumil stiusem si dinainte, fusese la tata cu familia lui tocmai cand eu eram acolo. Un client. Ne-a tratat mai mult decat niste straini. Nu ne-a dat de mancare, nu ne-a dat o apa cand am plecat, nu ne-a dat voie sa dormim acolo. Am dormit la un vecin cu suflet mare, cu care tata s-a ajutat mult. I-am zambit si am lasat in curtea lui remorca lui tata si o barca. Pentru ca mereu a avut grija de casa cat tata nu era acolo, a hranit animalele, a udat pamantul, si l-a ajutat in fiecare zi la tot.
Casa era la fel. Nu schimbasera nimic, decat in baie. Nu m-a lasat sa iau mai nimic, insa, si durerea ma lasa fara aer. Ce am cautat nu am gasit pentru ca el se facea ca nu stie nimic despre lucruri. Am luat din casa lui tata 2 undite si 5 cani.

La vara o sa ma duc cu prietenul meu si alti prieteni la un “Sat de vacanta” de acolo, de langa casa lui. Vreau sa mai aduc lucruri acasa. Macar tablourile.
Imi e teama…sa nu uit. Vreau sa scriu o carte despre el. Nu ca sa o public, ci ca sa stie si copiii mei cine a fost bunicul lor. Se va numi “Recviem pentru ochii Dunarii”

Maktub

2009-02-23T23:48:00.000-08:00

Pustiita ma simt de cuvinte grele si calibre zimtate de peretii ce i-am construit in umbra carnii mele. Obrajii imi sunt prefacuti in lemne putrezi de care scapara flacara unui foc pe care nu il pot stinge. Au secat oceanele in mine, fara nici o urma de regret. Mor amintirile ca insetatii Somaliei, arsi de halucinatie si tradati de fete Morgana cu chip de diavol.

Prin cate deserturi fara cusur mi-am lasat urmele adidasilor din sticla de Murano, incercand sa gasesc mainile care sa adoarma plansul inghesuit in mintea mea de pensionar in lanturi? Probabil ca daca ar fi nins acum, as fi inghetat precum statuia lui David, mereu cu mana intinsa catre nimicul cu blitz.
Ferice de soarta statuilor, caci nu stiu ce e trecutul si nici nu canta cu ochii nefericiti Maktub-ul nepasuitor!

Urmareste-mi tu, Hristoase prins in cuie pe cerul stramosilor nostri, nemurirea din ochii aceluia pe care il cunosc drept ruperea spiritului de ieri in gemenii ai caror frate sunt.

Clipa vesniciei mele muritoare

2008-09-01T01:12:00.000-07:00

Asteptam in seara aceea sa scriu romanul vietii mele.

Un nimic plin de totul meu, un rasuflet de fluture, o panza de pictor ce si-a pierdut culorile, un sacrilegiu. In inima inimii aceleia pulsa inca cantecul vantului si al salciilor. In palma aceea era inca palma mea, si in talpa aceea era inca pasul calatorului neincetat, neinfricat, insetat de sangele apusurilor si de tunetele glasurilor. Nu stiam daca ochii mei au orbit sau sunt doar bandajata, ca odinioara. Nu stiam daca ceea ce glasuiesc va fi prins in aripile unei nonsalante izbitoare si va fi aruncat in foc si in cenusa de iad si de cianura, nu stiam ca atunci cand am strans pumnul de nedreptate, de durere si de dor, urma sa simt ca va trebui sa i-l infig cuiva in pantece, cu un cutit mai ascutit decat limba lor blestemata. Mi-as arunca pliscul de pescarus nemuritor in largul marii de agate si cuart. Sa prind visul cu degetele rasfirate, sa adulmec perla ascunsa in cea mai apropiata de mal scoica. Sa strang in pumn durerea aceea cu care m-a izgonit din infernul lui provizoriu, ca sa nu ii culeg lacrimile. Stia ca gradinile noastre pot creste doar cu zambet. As vrea sa il vad din nou. Dar am ochii orbi si gura spintecata, si sufletul pangarit. Ma zvarcolesc in clipa muritoare, ca sa umplu paharul vesniciei mele.

E soare, si curcubeu,si ploaie,si nori,si apus, si fulgere, si tunete, si ninsoare, si dunare,si mare, si aer, si padure, si copaci, si bucurie, si libertate, si iubire.

Tata. Mi-e dor de tata.

Culisele unei eternitati

2008-06-08T05:06:00.000-07:00

Inclin capul unei imensitati ce isi inchide ochii tulburi odata cu plecaciunea fiecarui apus de soare. I se prinde lumina rubinie de gene, pictand poteci de raze pe trena rochiei sale interminabile.

Nu gasesc nimic mai plin de lumina si de intuneric ca Dunarea. Ii plang cocorii la picioare, luna ii mangaie cositele verzi,ca si o bunica impaciuitoare, mereu acolo, mereu stralucind ca o zana de basm.

Si totusi, e mereu singura. Desi entuziasmul vantului ii ravaseste undele, desi ploaia danseaza energica step, formand mii si mii de cercuri pe suprafata ei, desi infinite scoici se cuibaresc in strafundul sau alunecos, Dunarea e mereu singura. E un etern tanar nostalgic, visator, pierdut in zare, dar care iti citeste gandurile, le scufunda si le ascunde in idea perlelor din scoici.

Salbatica, rasuna in fiecare miscare de salcie; in fiecare ciripit de pasare ce poposeste,poate, pe voinicele sale varfuri de stuf, doar o data pe an; in fiecare amurg ce erupe ca un vulcan furios pe cerul fara nici o urma de nor.

Pe scena si in umbrele ei, Dunarea nu cunoaste notiunea timpului. Ramanand mereu aceeasi adiere de suspin, aceeasi strangere de mana, acelasi zambet increzator in urma cantecului ei,te face, dintr-un chip de lut – sa devii un zeu nemuritor.

Ridic ochii si ma vad in oglinda. Nu am fost niciodata altceva decat o picatura din infinitul Dunarii…

Recviem pentru ochii Dunarii

2008-05-27T10:04:00.000-07:00

Viori dezacordate, roluri neinvatate, pereti ce se darama in lumina unei nopti mult prea adanci ca sa fie patrunsa vreodata de subintelesuri, rame fara poze, trandafiri uscati de lacrimi dure. Setea muntelui de sare. Teatru modern in doua acte, monolog infinit de nemernicie si psihologii neintelese, sau mai bine zis, neintelegatoare. Monolog al timpului care nu mai e rabdator cu oamenii, pentru ca ii ia in pumn si ii strange cum strangi ochii in fata fricii. Verde, negru si alb. Culorile unei demente, unui urlet, unei cautari infinite de trecut. Culorile doliului meu.
Am inceput sa am halucinatii. Sa ma trezesc noaptea in durere de cap,si sa continui visul stand in picioare,cu lumina aprinsa, nauca, scuturand din par, ca sa imi revin din nebunie. Iau aspirina, pun capul pe perna si visul continua,ca si cum nu m`as fi trezit nici o clipa. Ieri noapte mi`am retrait toata viata.
Cant ca sa exprim expresia cantului celui care l`a cantat prima oara pentru a se exprima. "Just you wait, mistah `Iggins!" cu o furie de nedescris, cu o jucarie mica in scanteia ochilor,si cu buzele tremurand de teatru. Incep sa devin spectatorul celui mai bun show, si actrita care ma are ca public. Imi place,si o duc pe picioare din ce in ce mai bine. Din pacate am cunoscut si ce inseamna egoismul. Al altora,si din ce in ce mai profund,al meu. Nu mai pot fi acolo mereu cand se bate din picior. Si nu mai vreau.
Poate ca luminile portilor Raiului se ascund dupa scuturi opace... si crezi ca te afli la poarta catre asfintit, in fata unei lumi inchise. Riscam ca sa cadem in abis sau ca sa urcam pe scara rulanta, mult prea confortabila, a indeplinirii dorintei. Unii cad de pe scara rulanta. Eu mereu ma dezechilibrez.
Am facut azi in sfarsit colajul pe care il pregatesc de o luna,cred. Poze vechi, poze noi, scrisori, felicitari, ex-libris`uri facute de demult, desene.
Recviem pentru ochii Dunarii.
Te iubesc in fiecare minut, tati.

25 Mai 2008

2008-05-25T04:00:00.000-07:00

Sub zale de nori stravezii si lagune de curcubeie, imi tes gandurile ca o vapaie de cristal. Port la gat pietre de mina si trandafiri uscati,pasind fara sa imi aud talpile atingand apa. Ma duc spre locuri unde nu cred ca as fi putut vreodata ajunge fara tine,pentru ca traiesti in mine, doua suflete intr`un trup, prin mine, intrucat graiesc cuvintele tale si fac tot ceea ce ti`ai fi dorit tu sa faci. Nu cred in eternitate, dar cred in eternitatea ta. Nu ma acuzati de rautate sau de lipsa unei anumite ocupatii. Nu ma acuzati ca nu iubesc fericirea. Nu o pot iubi atata timp cat nu stiu ce este. Iubesc insa bucuria fiecarei clipe, rasaritul si apusul, bujorii si ploaia, prietenia si visele. Pentru ca le cunosc si le pot atinge de fiecare data cand inchid ochii.
Transpun pe un ecran fara suflet, sufletul unui ecran vesel. Sunt vesela pentru ca e nevoie sa fiu asa, si pentru ca si tu ai fi vrut sa incerc sa fiu asa. Poate ca la un moment dat o voi simti cu adevarat, insa pana atunci respir un aer superficial. Hematiile mele nu raspund. Simt fiecare gena cum bate in causul palmei ei, ca o inima razleata, ca o pasare ce se gandeste mereu la cuibul sau.
Esti pretutindeni. In mine, langa mine, in tot ceea ce am fost si ce voi fi.
Ma dor mainile. As vrea sa sterg acest blog. Ce ar fi daca as scrie scrisori in loc sa fac un blog? Nu stiu. Mi se raspunde rar. Aici macar stiu ca nu astept raspuns. Si trebuie sa invat sa nu mai astept nimic cand dau ceva. Nu stiu sa iubesc neconditionat.
Acum o luna fix sarbatoream ziua ta. Erai obosit dar fericit cand ne priveai pe fiecare in ochi. Imi pare rau ca nu te`am tinut in brate mai mult. Imi pare rau ca nu am venit in fiecare zi la tine sa te vad. Orice ai fi facut,oricum te`ai fi simtit, cand ma vedeai,te luminai. Si totusi,nu am venit in fiecare zi. Pentru asta nu am sa ma iert niciodata.
I`m not finished loving you.